- Sânzienele (Drăgaica), 24 iunie -
De vrei să găseşti mister, magie, ritual în lumea pestriţă şi inepuizabilă a Ardealului, nu te vei speti prea mult cu căutarea. Ajunge să te plimbi cu degetul pe hartă, că o să le găseşti din plin. Chiar şi la nimereală.
Am probat asta la rândul meu şi am găsit ceva cu care transilvănenii se mândresc de veacuri. E vorba de Sărbătoarea Sânziene sau Drăgaica, sărbătoare pomenită, pentru prima dată, de Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei. Acolo, Drăgaica era prezentată ca un joc al fetelor în ziua de Sânziene, ce consta în alegerea celei mai frumoase fete pe care o numeau Drăgaică. Pe aceasta o împodobeau la câmp cu o cunună din spice şi îi dădeau cheile hambarelor, apoi porneau spre sat cântând şi dansând. Atenţie, însă! Odată ce a fost Mireasă-Drăgaică, fata nu se poate căsători timp de trei ani – de atât are nevoie penjtru a se curăţa de forţele numinoase cu care s-a împregnat într-o singură zi! O altă variantă de Drăgaică se face cu patru fete, dintre care două îmbrăcate bărbăteşte.
Dar să revenim acasă. În Transilvania, „greutatea” sărbătorii este dată de relaţia cu Sânzienele, nişte zâne bune care zboară noaptea prin văzduh, mai ales în noaptea dinspre sărbătoarea lor. E fascinant, însă, că Sânzienele sunt atât foarte generoase (dau noroc pentru holde şi sănătate), cât şi ameninţătoare (devin rele dacă le supără oamenii).
De Sânziene, fetele culeg flori albe ori galbene (numite chiar „sânziene”) şi îşi împletesc din ele cununi şi cingători, care sunt purtate peste zi, iar seara sunt puse la uscat pentru leacuri şi cosmetice. Urmează ca aceste cununi să fie aruncate peste casă sau la streaşină, fiecare membru al familiei având cununa lui. Plus de asta, după felul în care se usucă, cununile sunt luate de vânt sau cad, vestind cine va avea noroc peste an, cine se va căsători, dar şi cine va muri. Sensul obiceiului putea fi augural, legat de bunăstarea casei sau de viitorul fericit al fetelor.Obiceiul boului desfăşurat în ziua de Sânziene (24 iunie), atât în unele sate din judeţul Alba (Lupu - „boul ferecat”, Cioara - „boul cu sânziene”, Făget - „boul împănat”) cât şi în alte zone ale zone ale ţării, şi-a păstrat caracterul arhaic. Cu toate astea, pe parcursul evoluţiei sale, obiceiul a suferit o serie de modificări, pierzând funcţiile magico-rituale, pe care cu siguranţă le avea în faza iniţială.Primele pregătiri începeau cu o săptămână înainte. Atunci, fecioriii se socotesc între ei „care bou e mai frumos”, trebuind să fie „cu coarne mari şi crescute în sus”. Odată ales, acesta era lăsat să pască o noapte întreagă în fânaţele satelor, dar era păzit de gazdă cu o noapte înainte de a fi împodobit. Iar împodobitul boului se făcea în curtea stăpânului, în dimineaţa zilei de Sânziene. Mai precis, peste bou se punea un ţol şi un lepedeu, precum şi cingători, curele cu „bunghi” şi panglici tricolore. Apoi se împodobea cu flori de sânziene, frunze de stejar şi năfrămuţe; de coarne i se lega o cingătoare tricoloră şi buchete de sânziene, iar la gât un clopot.
Rolul principal de „mânător” al boului cu sânziene este îndeplinit de conducătorul cetei de feciori, numit şi „tata feciorilor”. Fiind îmbrăcat într-un costum specific zonei, acesta are ca semn distinct bâta ciobănească cioplită după tradiţie şi ferecată la capătul de jos cu metal. Ceata feciorilor, gătită cu cele mai alese haine, iese din curtea gazdei în următoarea ordine: mânătorul, muzicanţii cu diple, feciorii şi fetele organizaţi pe şase rânduri. Astfel rânduit, alaiul colindă întreg satul, însoţit de cântecele lăutarilor ce însufleţesc festivitatea.Ca semn de primire, gazdele deschid larg porţile, cortegiul intră în curte şi îi cinsteşte din ploscă pe toţi căsenii, începe muzica iar feciorii le dansează în special pe fetele nemăritate. La final, gazda îi răsplăteşte pe feciori cu o găleată de apă după cap şi o sumă de bani, care intră în contul cetei de feciori. În unele cazuri, boul este stropit cu vin în semn de apreciere pentru frumuseţea lui şi felul în care a fost îngrijit de către stăpân.
De la forma ceremonială complexă, obiceiul a evoluat spre cea spectaculară tot mai mult desacralizată şi ruptă de vechile credinţe. Astăzi, obiceiul „boului cu sânziene” nu se mai practică decât în câteva localităţi din Transilvania, dar sub forma unui mare spectacol, ce antrenează întreaga colectivitate pe scena deschisă a satului. Ciclul obiceiurilor de primăvară, legate de date calendaristice fixe, ajung la final, încheiind de fapt o importantă perioadă a muncilor agricole, a aratului, semănatului şi perioadei de pregătire a recoltei.
(Articol prelucrat după textul semnat de Adriana Ţuţuianu, muzeograf la Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia)