Credite foto: Rareş Tileagă
- monument împotriva uitării -
Pentru cei ce cunosc istorie, Aiudul e un nume întunecat. Pentru cei ce au trăit-o, la Aiud, doar pronunţarea celor patru litere produce fiori. Pentru mulţi, însă, Aiudul nu înseamnă nimic. Zero barat, hârtie albă.
Tocmai de aceea, la ieşire din oraş, cei cărora le pasă au ridicat un monument, aşa încât cei cărora nu le pasă să ţină minte. Să ştie şi în somn că la Aiud s-a pătimit şi s-a murit pentru Hristos.
Nu-s vorbe mari. Cine crede că moartea a mii de oameni într-un centru de exterminare e un fleac istoric, consumat ca un film de seară, ori e batjocoritor, ori vrea să ascundă crima şi, mai ales, jertfa.
La Aiud, anul 1947 a adus nu doar regimul politic socialist, satanic în ochii lumii creştine, ci şi transformarea închisorii de la Aiud în centru de exterminare pentru marea parte a intelectualilor de atunci, care nu se opuneau puterii. Zeci de vieţi s-au frânt fie în beciuri, prin bătăi, înfometare şi tortură psihică, fie în afara zidurilor, prin împuşcare. Masacrul a continuat până în 1964, când, sub presiunea occidentului, au fost eliberaţi toţi „deţinuţii politici”. Sunt orori trăite, teribil de adevărate, care i-au prefăcut pe toţi cei ucişi în sfinţi martiri întru Hristos. În amintirea lor, supravieţuitorii şi Biserica Ortodoxă Română au decis, în 1992, ridicarea unui monument de cruci, a unui schit şi a unui cimitir simbolic. Toate se află în locul vechii Râpe a Robilor, la marginea oraşului, unde erau aruncaţi cei ucişi. Construcţia monumentului a durat până în 1999 iar în anul 2000 a fost sfinţit de Î.P.S. Bartolomeu, el însuşi întemniţat la Aiud în acele vremuri.
Schitul. Paisprezece cruci, pe două şiruri de câte şapte, susţin o cruce imensă. Ca un „stâlp de aducere aminte”. Aflat la doi paşi de blocuri spoite în roşu, acesta e monumentul eroilor, e locul sfânt, din care nu pleci fără să înţelegi că Aiudul e una din Golgotele românilor. Înăuntru, ferit de privirile turiştilor nerăbdători, e schitul „Înălţarea Sfintei Cruci”, cu slujire de maici. Cuvintele sunt de prisos ca să descriu, acum, aerul de acolo. E şi pace, e şi durere, plus enorm de multă sfială. Combinate, dau o stare de profundă nemişcare, al cărei rost îl pricepi doar privind pereţii acoperiţi cu mii de nume ale celor întemniţaţi. Cât despre slujbele de acolo… Nu am avut ocazia să particip, dar toţi, absolut toţi care au fost au spus cuvinte care numai despre locuri sfinte se folosesc.
Osuarul. E o altă încăpere, dar în interiorul aceluiaşi monument. Practic, se află sub altarul schitului, aşadar sub acoperământ sacru. De fapt e o cămăruţă fără ferestre, ai cărei pereţi poartă aceleaşi table de marmură cu numele victimelor. Atmosferă liturgică este şi aici, însă la alt nivel, mult mai interiorizat, şi asta fiindcă jumătate din încăpere e umplută cu vitrine în care sunt expuse rămăşiţele de oase ale celor aruncaţi în Râpa Robilor. Moaşte, mai bine zis, aşa cum spunea preotul Iustin Pârvu la sfinţirea schitului, la întoarcerea sa în Aiud pentru prima oară după 1964, anul eliberării sale: „Mi-e şi frică să calc cu picioarele pe acest pământ, pentru că este plin de Moaşte Sfinte…”
Râpa Robilor. Nu departe de schit, lângă chilii, se întinde faimosul spaţiu tragic despre care se tot spune… Nu e chiar râpă, mai degrabă răzor, dar e chiar locul în care cădeau trupurile moarte ale celor torturaţi în celule. Azi, acolo sunt câteva cruci de lemn, patruzeci de toate. E un cimitir simbolic, încropit din dorinţa de a deschide tuturor ochii asupra faptului că nu slujbele lungi şi cantităţile mari de evlavie sfinţesc locul, ci omul, jertfa lui. Şi s-au jertfit, la Aiud, elite ale culturii româneşti, printre care poeţii Radu Gyr şi Vasile Voiculescu, filosoful Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, Părintele Dumitru Stăniloaie, Părintele Arsenie Papacioc şi mulţi alţii. Lista de martiri ai Aiudului cuprinde şi 240 de generali ai Armatei Române…
La plecare, ţi se oferă o sticluţă cu ulei din candela Maicii Domnului, din osuar. Ca să duci şi acasă o parte din starea de acolo.
Dumnezeu să-i odihnească.
*
*
*
*
*
*
