Alba. Pagini de vacanţă

Credite foto: Rareş Tileagă

- Cetatea Dacică de la Căpâlna -

Vechii daci… Orice român ştie ceva despre ei: că erau uniţi, dârji, buni constructori de cetăţi, iubitori de vin, cu umor şi, mai ales, că erau de-ai noştri. Cu toţii am învăţat asta la şcoală şi fiecare a auzit măcar o dată de cetăţile dacilor. Dar una e să le vezi în te miri ce manuale, şi alta e să fii acolo, să pipăi zidurile, ferestrele, treptele lucrate cu braţele lor de oameni ai munţilor…

Cetatea de la Căpâlna le are pe toate: e construită de daci, ascunsă în munţi, rămasă în cronici şi, bineînţeles, rămasă în inima neamului ca un loc pe care e mai bine să-l cunoşti pe viu, decât din poze. Cum? Urcând pe faimoasa Valea Sebeşului (click aici pentru descrierea accesului) şi pregătindu-te, sufleteşte, pentru o întâlnire la care visează orice iubitor de natură şi istorie.

… de natură, pentru că drumul de la Sebeş la Căpâlna e un spectacol cu versanţi, belşug de verdeaţă şi căsuţe cocoţate pe culmi. Curând, însă, laşi în urmă acest peisaj înghesuit, fiindcă ajungi la Căpâlna, unde totul se lărgeşte ca un litoral al munţilor. E lacul de acumulare, cu apele lui adânci şi verzui care scaldă poalele versanţilor ce se înalţă, semeţ, până sus, spre cetate.

… de istorie, fiindcă acolo, deasupra, cetatea dăinuie de 2 000 de ani. Şi e doar una din şirul de fortificaţii care, pe atunci, stăteau de strajă la hotarele munţilor. Dacii au ridicat-o pe la mijlocul secolului I î.e.n., când încă nu erau sub stăpânire romană, neavând decât un singur punct de acces, şi anume o şa de legătură. Chiar şi azi, e atât de istovitoare calea ce urcă, şerpuind, prin pădurile încâlcite de foioase, încât simţi pe propria piele ce însemna, odinioară, viaţa la munte. Dar, odată ce eşti sus, uiţi de toate, fiindcă nimic nu se compară cu bucuria ajungerii sub soare, lipit de cer, unde totul se aşează în lumina zilei care te-a aşteptat să scapi din strânsoarea pădurii. Să nu uităm că te afli la înălţime (610 m) iar dacă te încumeţi să-ţi arunci privirea în jos, vezi în miniatură: lacul, ca o băltucă neînsemnată, şi stăvilarul, ca o jucărie gri, care nu mai are nimic măreţ. Tot ce contează acum e cetatea, monument inclus pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO.

Însă nu te aştepta la o imagine impunătoare cu ziduri, turnuri şi porţi. Nici vorbă de aşa ceva. De astă dată, farmecul cetăţii vine din priveliştea stranie a ruinelor. Vremea celor douăzeci de secole, precum şi un incendiu din timpul celui de-al doilea război cu romanii, din 106, şi-au pus serios amprenta peste cetate. Aşa că, din ceea ce era odată fortificaţia falnică a dacilor, se mai pot vedea rămăşiţe de ziduri, ca nişte colţi de piatră, apoi trei şanţuri de apărare cu adâncimi variabile, grupate toate într-un platou oval. E puţin ceea ce a mai rămas, aşa încât, dacă le priveşti de sus, resturile de cetate par nişte firimituri de piatră.

Pare să fi fost construită pe vremea lui Burebista iar arheologii spun că, pe lângă zidul exterior (perimetrul cetăţii fiind de 280 m), mai exista unul interior, unde se afla turnul-locuinţă. Nu lipsea nici turnul de veghe, precum nici cel de la poarta principală. Că aici au locuit daci o arată şi nenumăratele descoperiri arheologice, între care vase ceramice, dălţi, cleşti, vase de sticlă, o brăţară din pastă de sticlă, scripeţi, piese metalice de îmbrăcăminte, pinteni, pumnale, vârfuri de suliţe şi săgeţi. Cele mai multe se găsesc la Muzeul Municipal din Sebeş, într-o colecţie care face ca această zestre de piatră, de metal şi de ceramică să statornicească fiinţa poporului dac în inima noastră, a românilor.

Bun, şi-acum o să-mi zici că mai bine vizitezi o cetate „în toată regula”, cum sunt cele medievale de la Câlnic, Sebeş sau Aiud. Sigur, nici o problemă, slavă Domnului că avem un judeţ care musteşte de arhitectură veche, bine conservată. Vizitează-le pe celelalte, OK, dar te vei lipsi de ceva ce nici una din fortificaţiile întregi nu va putea oferi. La Căpâlna, resturile de cetate te vrăjesc tocmai prin bătrâneţea lor tihnită, prin aceea că poartă în ele voluptatea unor secole trecute. Azi, în 2008, e pustiu acolo, fiindcă nu mai trece decât vântul, care scutură iarba crescută obraznic pe ziduri. Dar e un vânt a cărui suflare seamănă mai mult cu duhurile, la răscrucea unor privelişti fabuloase.

Că e duhul istoriei, ori că e duhul pădurilor din zonă, n-o mai ştiu. Bine măcar că cetatea trăieşte, încă. La fel ca şi celelalte fortificaţii dacice din Alba, care sunt an de an sărbătorite prin Festivalul Cetăţilor Dacice. Ne vedem acolo!

*

*

*

This entry was posted on Friday, April 30th, 2010 at 6:00 pm and is filed under Lăsate de mâna Omului. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.