Credite foto: Rareş Tileagă
- Cheile Mănăstirii -
Apusenii… Una e să-i ştii de pe net, şi alta să fii acolo, la poale. Sunt grandioşi şi pur şi simplu îţi trece orice făloşenie când te vezi faţă-n faţă cu 1000 m de stânci abrupte… Problema e că nu le găseşti chiar oriunde, ca să te convingi că aşa stau lucrurile. Trebuie să cauţi, să întrebi, să umbli cu degetul pe hartă. Şi, bineînţeles, să te pregăteşti sufleteşte. Aşa am făcut şi iată ce am găsit, la doi paşi de mănăstirea Râmeţ: Cheile Mănăstirii.
Se află în zona sud-estică a Munţilor Trascăului şi le vezi de oriunde, odată ce ajungi la mănăstire. Dar le vezi şi… cam atât, dacă nu eşti alpinist. Au trasee atât de abrupte şi primejdioase, că mai degrabă le cucereşti, decât le străbaţi uşor, în plimbare. Dar nu-i nimic; stâncile sunt gigantice şi-ţi taie respiraţia chiar dacă le priveşti de jos. Ideea e să te apropii cât mai mult de poale, ca să te poţi bucura de o panoramă în detalii. Iar asta înseamnă să ieşi din drum şi să urci câteva zeci de metri, pe povârnişul ce se întinde până la baza primelor piscuri.
Abia acolo înţelegi ce i-a convins pe geografi să spună că e monument ale naturii. Cheile Mănăstirii – spun studiile Academiei Române – constituie un mare peisaj carstic. Ca şi în alte masive ai Munţilor Trascăului, aici au avut loc aşa-numitele „eroziuni diferenţiale”, care au dus la o carstificare intensă a culmilor calcaroase. De unde şi aspectul zimţat, ca nişte colţi şi ace, mărginite de versanţi abrupţi care se continuă spre bază cu trene de grohotiş. Sunt nişte jgheaburi imense, care fac parcă şi mai înalt ţinutul ăsta de piatră. 
Oricum, înălţimile sunt impresionante pentru această zonă depresionară (la nord, Vârful Pleşii – 1250 m şi, la sud, Vârful Prisăcii – 1150 m), având o lungime de peste 200 m.
Există şi ape aici. Rezervaţia e străbătută de Pârâul Mănăstirii, care primeşte, ca afluenţi, tot felul de pâraie temporare subterane. Toate se varsă în apele râului Geoagiu, în vale. Din loc în loc, vezi pâlcuri de ierburi şi arbuşti, care mai înviorează puţin înălţimile sinistre de piatră. E vegetaţia specifică de stâncărie, printre care şi unele plante rare. În partea inferioară, însă, încep pădurile de fag şi gorun, care parcă se grăbesc să ţină de cald acestor masive. Dar mult mai vizibile sunt stâncile, care te uimesc cu ridurilor lor de calcar, cu ogaşele lor uriaşe, cu grohotişurile îngrămădite în preajma piscurilor, ca un colier. În sfârşit, nu poţi rata spectacolul acesta pictural, fie că-i iarnă sau vară. Adică nu-i greu deloc să-ţi placă cu adevărat, tocmai pentru că sunt… „ale noastre”.
*
*
*
