Credite foto: Rareş Tileagă
- vechea biserică a mănăstirii Râmeţ -
Râmeţ? De cum intri pe porţile mănăstirii, le vezi rând pe rând: biserica mare din mijloc, chiliile înalte, potecile de piatră, aleile verzi. La cât sunt de tihnite, ai zice că-s aici de sute de ani…
Nu chiar. Un singur lăcaş, din toată curtea, e la fel de bătrân ca stâncile aspre dimprejur. Doar unul vine din vechime, cu zidurile lui din piatră cioplită, doar unul ştie povestea acestor locuri cu negură şi tămâie. Fireşte, vorbim de străvechea biserică a mănăstirii.
Aşezată mai la vale, în dreapta cum intri în curte, ai crede că-i o simplă clopotniţă. Pereţii ei albi nu-ţi spun mare lucru şi n-ai zice că aici s-au consumat sute de ani şi sute de poveşti. Dar abia când treci de muzeu şi te apropii de ea, ochii ţi se deschid cu adevărat pentru acest monument de artă, plămădit aici din strămoşi. Îi vezi uşa grea de lemn, ferestruicile înguste, soclul din piatră de râu şi, mai ales, turnul falnic. Toate îşi arată vârsta: şase veacuri, şi anume secolul XIV, când primii călugări au ridicat cu braţele lor lăcaşul de rugăciune. Ei erau „eremiţii”, adică „pustnicii”, de unde şi numele mănăstirii.
Dar hai s-o privim de aproape. La prima vedere, pare construită în stilul romanic al bisericilor hunedorene (Densuş, Strei, Santa-Maria Orlea), clădite în secolele XIII-XV. Cu toate astea, avem în faţă un monument arhitectural de maturitate stilistică. Este unic prin faptul că iconostasul constă într-un zid gros, pictat, având doar două intrări în altar (una ţine loc de uşi împărăteşti, iar cealaltă, de uşi diaconeşti). De asemenea, turnul, înalt de 18 m, se ridică deasupra pronaosului, nemafiind alăturat extremităţii vestice a navei.
Şi totul e din piatră mare de carieră. Atât afară, cât şi pe dinăuntru, zidurile groase te farmecă cu acea netezime stângace a pietrei diforme. 
Ai senzaţia lucrului bine făcut, cu migală, ca o împletire de masivitate şi delicateţe. Plus că, odată ce păşeşti în biserică, te simţi ca într-o peşteră proaspăt sfinţită: e răcoare, e întuneric, peste tot e piatră, se aude orice şoaptă şi e plin de chipuri sfinte, zugrăvite pe pereţi ca într-o pictură mai degrabă rupestră, decât murală… Cumva, e un aer de evlavie străveche, emanat şi de izvorul tămăduitor din fundaţia bisericii. Acesta se află la doi metri sub pardoseala de piatră, fiindcă acolo era, odinioară, nivelul real al lăcaşului.
Atracţia de bază a bisericii este, însă, pictura. Adică picturile, pentru că vechea biserică de la Râmeţ numără nu mai puţin de nouă (!) straturi de pictură murală, întinse pe o perioadă uriaşă (1300 – 1900). Cercetătorii le-au descoperit unul câte unul, cel mai valoros fiind al treilea, pe arcada de trecere între pronaos şi naos. Acolo s-a păstrat icoana Sfântului Ghelasie, plus inscripţia care încredinţează această lucrare zugravului Mihu de la Crişul Alb, în 2 iulie 1377.
Dar nu te opri aici şi admiră toate straturile de pictură. Pe scurt, ele înseamnă cel mai frumos cadou oferit de arta medievală, la Râmeţ. Adică un must-see, ca să vorbim pe limba noastră…
*
*
*
*
*
*
