- cimitirul de la Loman -
Credite foto: Kevin şi Dori Susan
Puteţi să fi umblat prin toată Europa, prin toată lumea, dar, dacă n-aţi trecut prin Loman, pe str. Principală nr. 54, n-aţi văzut totul.
La nr. 54 e o poartă din metal iar dincolo de ea… linişte. E locul de dincolo, care ne aşteaptă pe toţi într-o zi. Aici locul de veci e altfel. Simplu, nu cu fast ca al celor de la oraş. E locul unde sunt păsări, care nu şi-au luat şi nu-şi vor lua vreodată zborul. Stau acolo, cuminţi, cu aripile deschise, pregătite de zbor, îndreptate spre răsărit. Ce simbolizează? Sufletul celui dus, care s-a întruchipat în porumbel şi astfel trăieşte veşnic.
Una din preocupările artistice ale lomănarilor este sculptura în lemn a stâlpilor funerari. Aici există, de milenii, obiceiul de a se pune pe mormintele celor tineri şi necăsătoriţi un stâlp funerar drept, de înălţimea celui răposat, cu o grosime de 15/15 cm. Sunt deosebit de frumos ornate, cu tăieturi şi crestături iar în vârf au o pasăre, cu aripile deschise ca pentru zbor; de asemenea, stâlpii au diferite motive: soarele, luna, stelele. La un astfel de stâlp se lucrează câteva zile şi, drept răsplată, cioplitorul primeşte o oaie. Formele dăltuite şi încriştite în lemn se supun legilor artei, întocmai precum lucrările lui Brâncuşi, motivele populare care au inspirat operele brâncuşiene (în special din Coloana infinitului) nefiind altceva decât o ridicare la nivel înalt a stâlpului funerar de origine dacică, de la Loman. Au venit specialişti chiar şi din Franţa pentru a se lămuri şi a vedea cu ochii lor, căci citiseră în marile biblioteci occidentale despre existenţa acestor stâlpi. Dar dintre noi, cei de aici, câţi am ştiut?
Gazdă le-a fost Elena Stancu, care de altfel ne-a primit şi pe noi acum. E o mână de om ce s-a pripăşit pe meleaguri străine, însă nu pentru că-i place, ci pentru a-i oferi o viaţă mai bună fiului. Sufletul şi amintirile şi le-a lăsat aici, în sat. Nu se visează niciodată „acolo”, ci „aici”, unde-şi are rădăcinile. Rădăcini trainice, vechi, căci părinţii ei au aparţinut acestor locuri şi acum privesc peste deal ţinându-se de mână, de acolo, din locul fără întoarcere. Doamne odihneşte-i în pace!
Lomanul e o localitate curat românească, o gură de rai, pusă parcă pe umerii dealurilor departe de civilizaţie, dar unde, din păcate, ajungi pe un drum… ca vai de el! Oricum, să mergi acolo şi să stai numai două-trei ore. 
Să vezi peste dealuri, să ai totul aşternut la picioare, îţi încarci bateriile pentru o săptămână . Simţi că eşti mai sus de orizont. Să-ţi cânte greierii, să auzi vântul jucându-se în iarba înaltă, să respiri aerul rarefiat al înălţimilor… Uiţi de aglomeraţie, răutăţi, stres . Să nu uităm că aici locuiesc oameni care trudesc din greu, ca să-şi câştige existenţa. Iernile sunt grele, geroase, cu lupi pe uliţi şi zăpezi mari. Ce mai, încă n-am auzit de excursii la Loman, dar merită! Lomanule, te las, mi-ai făcut bine ochiului, sufletului, trupului, gândului. Am păşit peste urmele lui Brâncuşi. De unde ştiu? Am văzut totul cu alţi ochi şi i-am simţit răsuflarea. Brâncuşi rămâne Brăncuşi şi nu „Brancuzi” al francezilor. Mergeţi, de vă convigeţi!
Se lasă seara peste Loman, noaptea bate la uşă, vitele se întorc în sat, lumina scade. Încep clăcile, şezătorile şi lomănarii se apucă de ţesut, de cusut, de cioplit – viaţa-i grea, neiertătoare; cine ştie care va mai pleca „acolo”, în locul tăcerii, pentru a-i fi mormântul frumos, cu pasărea pusă în vârful stâlpului, pregătită de zbor?(Articol semnat de Mariana Susan)
Frumos scrieti domnita de satu’ nost’.
Mi-au dat lacrimile! Felicitari si multumiri
Lupu Codru