- cuvinte despre marele om -
Am dat şi eu o tură pe la Casa de Cultură a Sindicatelor, în 20 iunie, ştiind bine că o să apară pe acolo şi Gheorghe Dinică. Urma să fie lansarea de carte a autoarei Mia Pădurean, Un actor pentru eternitate – Gheorghe Dinică, în prezenţa actorului Dinică, şi neapărat vroiam să văd cu ochii mei cum arată cel despre care cronicile de teatru şi film scriau, încă din anii ’60, că ar fi un virtuoz al scenei şi al peliculei. Nu că nu l-aş fi văzut în carne şi oase, pe scenă, convingându-mă de multe ori că „da, domne’, e mare!”… Dar una e să vezi actorul, şi alta să dai mâna cu omul care poartă, în spinare, povara colorată a celor peste cincizeci de ani de artă teatrală şi cinematografică.
Poate ar fi cazul să spun mai multe despre lansarea de carte din foyer-ul Casei de Cultură a Sindicatelor. Ştiu că aşa „se cade” pe un asemenea site de cultură, dar mai bine ar fi să povestesc una-alta despre cel pentru care s-a scris cartea. Şi asta fiindcă am avut bucuria să-i fiu aproape, vreme de două zile cât a stat în judeţul Alba.
Deocamdată, însă, vorbim de lansarea de carte de la Casa de Cultură, unde chiar a venit lume. Şi normal, era Dinică acolo! S-a vorbit mult, cu pathos (scriitorul Ion Mărginean), cu naivitate şi curăţenie de simplu spectator (Ion Moldovan), cu afecţiune şi onoare (autoarea Mia Pădurean) şi, bineînţeles, cu umor şi nostalgie de către însuşi actorul Dinică, însoţit acolo de partenera sa de viaţă, Gabriela Dinică.
Cât despre paginile în sine ale cărţii, publicată de Editura Limes să nu uităm că autoarea Mia Pădurean venise tocmai din Canada pentru a-i lua interviuri actorului, dialoguri pe baza cărora au fost scrise zecile de istorisiri intime din carte. Sunt mărturisirile de o viaţă ale cuiva care a avut de suportat dureri, bucurii, drame şi succese, vreme de aproape optzeci de ani. De fapt ideea era de a aduce în prim-plan figura bonomă, obişnuită, absolut normală a omului Dinică, în contrast puternic cu sumedenia de roluri de film în care făcea figura „ticălosului de serviciu” (cum era denumit de criticul D.I. Suchianu). A dat autografe, a ciocnit un pahar de vin cu cititorii, a schimbat câteva vorbe cu presa şi a plecat să se odihnească, dornic să ajungă proaspăt, ziua următoare, la Festivalul Cetăţilor Dacice de la Bucerdea Vinoasă şi Cricău, unde era aşteptat la proiecţia filmului Columna (r. Mircea Drăgan), în care a jucat în 1968.
Acuma, despre omul Dinică aş putea să înşir multe şi mărunte, pentru că aşa e când dai de câte un om celebru şi totuşi plăcut, esenţial şi totuşi modest. Nu umflu cuvintele, că n-ar avea nici un rost. Le spun aşa cum le-am simţit alături de soţii Dinică, la plimbare prin Cetatea din Alba Iulia, la restaurant, la radio sau la Festivalul Cetăţilor Dacice de la Cricău. Peste tot am simţit aceeaşi apropiere netrucată, fără distanţele şi oxigenul necesar de care, de obicei, nu scapi când întâlneşti vedete. Mi-au mai plăcut şi bunul simţ, răbdarea, fără frisoane de moşneag neînţeles, cu care a atacat subiecte sensibile pentru vârsta sa, precum teatrul şi cinematografia românească de azi. Cu cel pe care îl admiram pe micul ecran m-am trezit acum vorbind despre toate, de la fotbal, vreme, Ceauşescu, şerveţele, trenuri şi costume populare. Grozav, frate, chiar îţi doresc astfel de întâlniri în care prietenia să fie celebrată discret, fără numere de telefon cerute la disperare după ce întâlnirea a luat sfârşit.
Poate zici că prea bat apa-n piuă cu Dinică ăsta, mai ales că pare un bătrânel cuminţel, inofensiv, inactiv. Nici vorbă de aşa ceva. Omul nostru joacă intens în filme şi încă mai face teatru (ceea ce e mai solicitant ca orice pe lumea asta pentru un om de vârsta lui, îţi garantez…). În fine, nu uita să zâmbeşti bucuros când auzi de soţii Dinică: sunt două mici exemple de bun simţ într-o lume capricioasă, fiţoasă, frustrată, nebună.