Alba. Pagini de vacanţă

IMPORTANT:

Pentru detalii privind ediţia din 2009 a Festivalului Cetăţilor Dacice, click aici. Sau, pentru a vedea numărul curent al revistei de turism, click pe “Alba. Pagini de vacanţă”.

Credite foto: Mihai Lazăr

- Festivalul Cetăţilor Dacice, ediţia a III-a, o marcă a Consiliului Judeţean Alba –

Au fost acolo cu toţii! Şi i-au văzut mii de oameni, nu mai încape îndoială. Dacă nu, s-o spună fotografiile - au fost acolo şi unii, şi alţii, ca-n filmele cu săbii. Şi n-au stat deloc pe gânduri: şi-au luat armele şi s-au întâlnit pe câmp, la Cricău, unde Festivalul Cetăţilor Dacice i-a reunit ca pe columna lui Traian.

Minunea de mai sus a putut fi văzută de curând, în zilele de 21 şi 22 iunie (sâmbătă şi Duminică), adică la Festivalul Cetăţilor Dacice de la Cricău, unde lumea se adună an de an ca să vadă cum arătau dacii, în carne şi oase. De fapt e al treilea an când are loc aşa ceva, festivalul numărând, deci, a treia sa ediţie. Să aruncăm o privire.

Sâmbătă…

 Vinurile, bucatele şi voia bună. Prima zi a început în satul Bucerdea Vinoasă (comuna Ighiu), pe o toropeală care i-a cam speriat pe organizatori. Dar n-a fost bai: lumea a venit cu mic cu mare, pentru a fi părtaşi la deschiderea cramei de vin din sat.

Totul a început în curtea cramei, unde zeci de săteni şi oameni de presă s-au strâns să prindă clipa de deschidere a festivalului, şi anume sunetul prelung al tulnicelor, cântat de celebrele tulnicărese din Avram Iancu. I-am putut vedea, apoi, pe Ion Dumitrel (Preşedintele Consiliului Judeţean Alba), pe  primarul comunei Ighiu, Traian Rusu, pe părintele Nicolae Bolea (preot paroh la Biserica Ortodoxă din Bucerdea Vinoasă) şi, mai ales, pe marele actor Gheorghe Dinică şi pe soţia sa Gabriela Dinică, invitaţii speciali ai evenimentului. Cu toţii au spus câteva vorbe de bun venit şi voie bună, după care au început aşa-numitele „cântece de vin” ale Corului de bărbaţi (îmbrăcaţi în daci), precum şi jocul căluşarilor din Bucerdea Vinoasă, conduşi de instructorul Florea Pantea.

Câteva clipe mai târziu, o parte din invitaţii şi oficialităţile festivalului au pornit la drum spre legendara Piatră a Craivii, într-o mândră trăsură, pentru ca mai apoi să aibă loc şi momentul intrării tuturor în cramă. Dar înainte de asta, preşedintele Ion Dumitrel şi primarul Traian Rusu au fost chemaţi să taie panglica tricoloră, semn al inaugurării acestui nou loc, care, fără doar şi poate, va face cinste satului.

În sfârşit. Imediat după oficialităţi şi invitaţi, au dat buzna înăuntru zeci de localnici, în frunte cu corul de bărbaţi, încălzind cu suflarea lor pivniţa până nu demult răcoroasă. Programul a început printr-o proiecţie specială de fotografii cu momentele ediţiei din 2007, ca imediat apoi să fie lansarea de carte a autoarei Mia Pădurean, Un actor pentru eternitate – Gheorghe Dinică. Aşadar, o carte cu şi despre maestrul Gheorghe Dinică. A fost un prilej pentru cuvinte de dor şi de drag, spuse de scriitorul Ion Mărginean, de Ion Moldovan, de Mia Pădurean şi, fireşte, de către îndrăgitul Dinică, uimit de puhoiul de localnici, care mai apoi au făcut coadă la autografe.

O clipă mai târziu a fost festivitatea de premiere a tinerelor cursante (îmbrăcate româneşte) de la Şcoala populară de Arte şi Meserii din Bucerdea Vinoasă, diplomele fiind înmânate de însuşi Preşedintele Ion Dumitrel. Tot acolo, întreg poporul a fost chemat să guste din bucatele alese, din „plăcintele dacice” şi din vinurile îmbietoare ale gospodarilor, într-o atmosferă de ospăţ românesc pur-sânge, cu râsete, vorbe de bine şi sughiţuri vesele… Şi, pentru că tot vorbim de o cramă de vin, n-a lipsit decorul care să cinstească băutura nobilă, şi anume panourile expoziţiei de unelte de vinificaţie (dopuri, desfăcătoare, sticle), culese de Leontin Plosca. De reţinut faptul că întregul şir de manifestări – prezentat de Ana Maria Bolea – a durat câteva ore, lumea rămânând de faţă până la final.

IMPORTANT:

Concertul. Spre seară, totul s-a mutat pe dealurile de lângă Cricău, unde avea să înceapă concertul folk, prezentat de Elena Anghel. De fapt numai folk putea să fie, dacă aruncai o privire în jur: corturi, găşti, perechi, fără figuri în cap, lanţuri galbene la gât, tricouri mulate sau mai ştiu eu ce accesorii pentru ascultat manele… Nici vorbă de aşa ceva, ceea ce înseamnă că au fost pe bune aplauzele sutelor de spectatori aşezaţi pe colină, în faţa scenei de lemn, pe care au urcat cântăreţi cu care Festivalul Cetăţilor Dacice chiar s-a mândrit. Mă refer la Daniel Avram, un incurabil îndrăgostit de poezia de dragoste, pe care o cântă fără alunecările dulcege pe care le auzi la tarabe, în piaţă.

Mă refer şi la Silvan Stâncel, care decupează felii întregi de viaţă, potrivindu-le în versuri sarcastice pe care doar timbrul său ludic, cu iz de country, le poate cânta. Au urcat pe scenă şi cei trei membri de la „Gashkademia de Folk”, care nu puteau să nu te distreze cu versurile lor şugubeţe, în care parodia clişeelor de viaţa românească este întotdeauna la ea acasă, ceea ce a pregătit intrarea Adei Milea. Ada Milea, adică „tipa cu chitară” la care-ţi sare gândul ori de câte ori ai poftă de satiră soft, de poveşti în versuri, de actorie muzicală, de râsete pe seama a tot ceea ce e naiv şi caraghios între oameni.

Focurile. Dar, odată cu lăsatul întunericului, muzica s-a oprit pentru a da loc ceremonialului de aprindere a torţelor de pe culmea dealului, moment săvârşit de un grup de daci (tineri doctoranzi la Facultatea de Istorie din Cluj Napoca şi membri ai ONG-ului „Terra Dacica Aeterna”, costumaţi şi înarmaţi întocmai precum dacii). Au încheiat ritualul aprinzând focul de tabără al festivalului, aşa-numitul „Rug al lui Zamolxe”, în amintirea zeului pe care îl aveau, odinioară, dacii. Muzica a început din nou, însă mai intim şi mai apăsat, în stilul baladelor amare al folkiştilor şaptezecişti. Vorbim de „Ţapinarii” şi de piesele lor care au făcut o figură bună în decorul pâlpâit al luminilor de foc.

Chef de luptă. La aşa ambianţă de luptă şi mister, cu flăcări, fum şi torţe, îţi venea pur şi simplu să strigi. Şi, de ce nu, să bei şi să mănânci, ca-n cetele de războinici cu chef de petrecăreală. Ceea ce s-a şi întâmplat odată cu proiecţia (în aer liber, pe un ecran din spatele scenei) a meciului din sferturile de finală ale Campionatului European, Olanda-Rusia, când cheful de victorie a electrizat pe toată lumea (parcă înţeleşi între ei, cu toţii au ţinut cu Rusia, care a şi dat lovitura). Apoi, foarte târziu în noapte, a început proiecţia filmului Columna (r. Mircea Drăgan, 1968), epopee cinematografică cu şi despre daci, de la premiera căreia tocmai s-au împlinit patruzeci de ani. De fapt, ca o aniversare a fost gândită întreaga proiecţie, la care şi-a dorit să rămână însuşi Gheorghe Dinică, cel care acum patru decenii îl juca pe trădătorul Bastus, alături de Ilarion Ciobanu, o altă legendă a peliculei. Astfel s-a sfârşit sâmbăta dacilor, zecile de spectatori întorcându-se somnoroşi la corturile lor, care au împânzit şi anul acesta culmile dealurilor dimprejur.

IMPORTANT:

Duminică…

Dacă prima zi o petrecuserăm la Bucerdea Vinoasă şi, apoi, pe dealurile de lângă Cricău, ziua Domnului a început în inima comunei care de trei ani de zile găzduieşte festivalul. Şi asta fiindcă Cricăul a câştigat an de an „Întrecerile Dacice”, regula acestui concurs între cele cinci cetăţi dacice (Cricău, Cugir, Săsciori, Ighiu, Cetatea de Baltă) fiind ca cetatea câştigătoare să aibă dreptul de „a duce” festivalul în cetatea sa. Ceea ce s-a şi petrecut la fiecare ediţie a festivalului, pe terenul de fotbal în jurul căruia oamenii se strâng ca la târg.

Dacii liberi, între cascadorii şi întreceri. Dar până la întreceri, publicul a fost cucerit încă de la orele amiezii de sunetul tulnicelor, devenit deja o tradiţie a festivalului. Ca să nu mai spun de cascadoriile ecvestre ale lui Lae Dreghici, un veteran al festivalului, ca şi ale partenerilor săi „de arme”, care au dat tonul vieţii de dac printr-un spectacol tonic plin de risc, din care n-au lipsit demonstraţiile de luptă, de călărie şi de dârzenie în faţa focului.

Au urmat, bineînţeles, îndelung aşteptatele probe dacice. „Decatlonul dacic”, altfel spus, cele cinci cetăţi – echipate în daci – aruncându-se într-o competiţie la fel de serioasă ca şi canicula de afară. Probele – „Suliţaşul cetăţii”, „Braţul de fier”, „Arcul viteazului”, „Voinicul din cetate”, „Îndemânare şi curaj”, „Luptătorul”, „Rapid şi puternic”, „Cărăuşii cetăţii”, „Să ne unim forţele”, „Cel mai iute de picior” – au fost cât se poate de antrenante, folosindu-se armament, costume şi accesorii de luptă precum cele din vechime (săbii, scuturi, suliţe, arcuri, săgeţi, tolbe). Totul, de la cascadorii la probe, a fost comentat de actorul Valentin Uritescu, care a ştiut să sucească, să învârte, să amestece vorbele sale de ardelean sadea, aşa încât lumea să pufnească în râs la fiecare probă dacică. Cităm o perlă, trusim marca Uritescu: „pă’ mă’ fraţâlor, dacă nu era soare, ploua”…

Cât despre clasament (bun sau rău, mulţumitor sau enervant), acesta a fost: locul I – Cricău (deci festivalul va fi tot la Cricău, în 2009); locul II – Cetatea de Baltă; locul III – Ighiu; locul IV – Cugir; locul V – Săsciori, premiile constând în diplome lucrate în piele (pentru primele trei locuri), butoiaşe de vin dacic, scut dacic şi sabie, toate înmânate de Ion Dumitrel şi Emil Lupşan, primarul comunei Cricău. Tot atunci, maestrul Valentin Uritescu a fost răsplătit cu o Diplomă de Excelenţă din partea Consiliului Judeţean Alba.

IMPORTANT:

Folclorul. La urmă de tot, publicul a fost invitat pe terenul întrecerilor, pentru a asista la concertul de muzică folclorică. Gazdele evenimentului au fost Sergiu Vitalian Vaida şi Nănaşii, creând o atmosferă generală de bâlci şi haz, binevenită de altfel. Au cântat pe scenă legende ale muzicii populare româneşti – Dumitru Fărcaş şi Veta Biriş –, dar şi solişti de mare preţ ai folclorului local, precum Marinela Baba, Roxana Reche, Dorina Nariţa, Floricica Moga, Ioana Socaciu, Nicolae Tuhuţ, Mircea Târziu, Flaviu Cristea, acompaniaţi de Ansamblul Folcloric Profesionist al Centrului de cultură „Augustin Bena”, dirijor prof. Gheorghe Burz. N-au lipsit nici jocurile de căluşari, care au încins scândurile scenei, cum bine se vede în imagine.

Să nu uităm că puteai intra în lumea dacilor şi altfel decât prin lupte. Chiar în faţa terenului, organizatorii au reconstituit un sat dacic, cu colibe şi ateliere de arme, de unde puteai cumpăra opaiţe şi brăţări dacice. Dar şi „plăcinte dacice”, pregătite de artista Sorina Ţibacov după reţete descoperite şi presupuse a fi fost dacice sau, cel puţin, asemănătoare celor dacice. Oricum, efectul de „oau, mâncăm ca dacii!” a fost garantat.

Garantat a fost şi efortul organizatorilor de a pune pe picioare această a treia ediţie. Să-i pomenim: Consiliul Judeţean Alba (iniţiatorul evenimentului) şi partenerii săi oficiali, Asociaţia Culturală Sarmizegetusa, Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia, Asociaţia Tradition Group Bucerdea, Organizaţia Naţională Cercetaşii României, Consiliul Local Cricău, Consiliul Local Ighiu, Centrul Naţional al Cinematografiei şi Societatea Autorilor Români din Audiovizual „Dacin Sara”.

Până la anul, tragem linie şi socotim: în cele două zile de festival, au fost aproape trei mii de spectatori. Asta înseamnă un plus de recunoaştere faţă de fosta ediţie şi o spun cu mâna pe sabie… asta… pe inimă, ştiind că au venit la festival turişti din întreg judeţul, făcând din mica sărbătoare a dacilor, de la Cricău, un eveniment pentru toţi românii. Ceea ce e suficient de ştiut ca să ne vedem acolo şi la anul şi să ne simţim ca-n cărţile de istorie.

Site asociat: www.enciclopedia-dacica.ro

Şi, ca de obicei, galeria foto a lui Mihai Lazăr…

*

*

*

*

*

*

*

- cuvinte despre marele om -

Am dat şi eu o tură pe la Casa de Cultură a Sindicatelor, în 20 iunie, ştiind bine că o să apară pe acolo şi Gheorghe Dinică. Urma să fie lansarea de carte a autoarei Mia Pădurean, Un actor pentru eternitate – Gheorghe Dinică, în prezenţa actorului Dinică, şi neapărat vroiam să văd cu ochii mei cum arată cel despre care cronicile de teatru şi film scriau, încă din anii ’60, că ar fi un virtuoz al scenei şi al peliculei. Nu că nu l-aş fi văzut în carne şi oase, pe scenă, convingându-mă de multe ori că „da, domne’, e mare!”… Dar una e să vezi actorul, şi alta să dai mâna cu omul care poartă, în spinare, povara colorată a celor peste cincizeci de ani de artă teatrală şi cinematografică.

Poate ar fi cazul să spun mai multe despre lansarea de carte din foyer-ul Casei de Cultură a Sindicatelor. Ştiu că aşa „se cade” pe un asemenea site de cultură, dar mai bine ar fi să povestesc una-alta despre cel pentru care s-a scris cartea. Şi asta fiindcă am avut bucuria să-i fiu aproape, vreme de două zile cât a stat în judeţul Alba.

Deocamdată, însă, vorbim de lansarea de carte de la Casa de Cultură, unde chiar a venit lume. Şi normal, era Dinică acolo! S-a vorbit mult, cu pathos (scriitorul Ion Mărginean), cu naivitate şi curăţenie de simplu spectator (Ion Moldovan), cu afecţiune şi onoare (autoarea Mia Pădurean) şi, bineînţeles, cu umor şi nostalgie de către însuşi actorul Dinică, însoţit acolo de partenera sa de viaţă, Gabriela Dinică.

Cât despre paginile în sine ale cărţii, publicată de Editura Limes să nu uităm că autoarea Mia Pădurean venise tocmai din Canada pentru a-i lua interviuri actorului, dialoguri pe baza cărora au fost scrise zecile de istorisiri intime din carte. Sunt mărturisirile de o viaţă ale cuiva care a avut de suportat dureri, bucurii, drame şi succese, vreme de aproape optzeci de ani. De fapt ideea era de a aduce în prim-plan figura bonomă, obişnuită, absolut normală a omului Dinică, în contrast puternic cu sumedenia de roluri de film în care făcea figura „ticălosului de serviciu” (cum era denumit de criticul D.I. Suchianu). A dat autografe, a ciocnit un pahar de vin cu cititorii, a schimbat câteva vorbe cu presa şi a plecat să se odihnească, dornic să ajungă proaspăt, ziua următoare, la Festivalul Cetăţilor Dacice de la Bucerdea Vinoasă şi Cricău, unde era aşteptat la proiecţia filmului Columna (r. Mircea Drăgan), în care a jucat în 1968.

Acuma, despre omul Dinică aş putea să înşir multe şi mărunte, pentru că aşa e când dai de câte un om celebru şi totuşi plăcut, esenţial şi totuşi modest. Nu umflu cuvintele, că n-ar avea nici un rost. Le spun aşa cum le-am simţit alături de soţii Dinică, la plimbare prin Cetatea din Alba Iulia, la restaurant, la radio sau la Festivalul Cetăţilor Dacice de la Cricău. Peste tot am simţit aceeaşi apropiere netrucată, fără distanţele şi oxigenul necesar de care, de obicei, nu scapi când întâlneşti vedete. Mi-au mai plăcut şi bunul simţ, răbdarea, fără frisoane de moşneag neînţeles, cu care a atacat subiecte sensibile pentru vârsta sa, precum teatrul şi cinematografia românească de azi. Cu cel pe care îl admiram pe micul ecran m-am trezit acum vorbind despre toate, de la fotbal, vreme, Ceauşescu, şerveţele, trenuri şi costume populare. Grozav, frate, chiar îţi doresc astfel de întâlniri în care prietenia să fie celebrată discret, fără numere de telefon cerute la disperare după ce întâlnirea a luat sfârşit.

Poate zici că prea bat apa-n piuă cu Dinică ăsta, mai ales că pare un bătrânel cuminţel, inofensiv, inactiv. Nici vorbă de aşa ceva. Omul nostru joacă intens în filme şi încă mai face teatru (ceea ce e mai solicitant ca orice pe lumea asta pentru un om de vârsta lui, îţi garantez…). În fine, nu uita să zâmbeşti bucuros când auzi de soţii Dinică: sunt două mici exemple de bun simţ într-o lume capricioasă, fiţoasă, frustrată, nebună.