„ERAM FERICIT CĂ SE VA FACE…”

Fără Dan Gligor, Arieșeni nu ar fi. Și nu vorbim de localitate, ci de brand-ul pe nume Arieșeni, care înseamnă exclusiv schi și care a ajuns celebru pe harta sporturilor de iarnă din țară. Iată, mai jos, câteva din gândurile lui Dan Gligor despre Arieșeni, într-un interviu luat pe fugă în centrul său de închirieri schiuri. Precizez că șirul de întrebări și răspunsuri a fost în mod vesel și repetat întrerupt de clienții care dădeau buzna la închirieri. Gălăgia, râsetele și rumoarea au fost, așadar, decorul acestui mic și interesant dialog, pe care am fost onorat să îl port cu însuși Dan Gligor, al cărui aer vesel-odihnit, aparent fălos te destinde imediat.

Florian-Rareș Tileagă: Dacă ați scrie o istorie a sporturilor de iarnă de la Arieșeni, cum ați începe? Care ar fi prima frază?

Dan Gligor (zâmbind): Istoria schiului de la Arieșeni începe cu mine. Modest cum sunt, exact așa aș zice și, pe urmă, aș începe să argumentez. M-am născut aici, am schiat de când mă știu, am făcut o facultate de profil cu specializare schi, deci sunt profesor și antrenor de schi. După facultate m-am întors acasă ca să fac schi și asta fac, de fapt, de patruzeci de ani. Am fost pionierul a ceea ce înseamnă schi în Arieșeni și în zonă, și asta pentru că am realizat, la vremea respectivă când am terminat facultatea, prima instalație de transport pe cablu și prima pârtie cu nocturnă din Apuseni, plus că am avut primii campioni naționali la schi, la copii, din Apuseni. Iar istoria ar continua, dar nu cred că vă ajunge reportofonul…

F.R.T.: Nu e nici o problemă, detaliați vă rog.

D.G.: Există două vorbe, dar eu o aleg pe aia mai puțin vulgară: „lac să fie, că broaște s-adună”. Cealaltă e cu muștele… (Râde.) S-a creat ceva la Arieșeni, un ceva care aduce, în continuare, turiști. Acel ceva a fost creat în 1977. Inițial doar copiii veneau pe pârtie, când ieșeau de la școală; apoi, treptat, au început să vină și turiștii, care profitau de instalația de transport pe cablu și de faptul că, astfel, puteau face ceva mișcare pe pârtie. Mai târziu, am realizat o a doua pârtie, aici la Vârtop, în 1979-1980. La vremea respectivă, toată lumea din Arieșeni zicea că-s nebun sau, în termenii de aici, „bolundul satului”, pentru că lucram singur, pentru că tăiam singur pădurea, defrișând hectare întregi de codru pentru a face pârtiile respective. Ăsta a fost lacul care a început să adune muște… pardon, broaște. Prima pârtie (n.r. Vârtop 2) am făcut-o în 1980, la limita între cele două județe; era dotată cu funicular, cu motor diesel, cu un baby-lift, acesta fiind, pe atunci, cea mai lungă instalație din țară. Avea 700 m lungime. Ei bine, pe pârtia respectivă am avut rezultate remarcabile la nivel național și internațional cu copiii pe care i-am format aici. După Revoluție, m-am extins cu pârtia Vârtop 1, în forma actuală, ceea ce a implicat scoaterea terenului din circuitul forestier, defrișări, ridicări topografice și culoar pentru teleschi. Proiectul pentru teleschi, deși comandat de Primăria Arieșeni, n-a putut fi plătit de către aceasta, ceea ce m-a determinat pe mine să încep a bate pe la toate ușile din județul ăsta (n.r. Alba) pentru a primi 140.000 lei, cum erau la vremea aceea, pentru a face teleschiul.

F.R.T.: Și care a fost rezultatul?

D.G.: Păi n-am reușit să obțin banii și, ulterior, l-am băgat „în pită”, cum se zice, pe stimatul domn Todea, care mi-e și văr prin alianță și pe care cu chiu, cu vai l-am lămurit să facă investiția respectivă. Deși s-a lăsat extrem de greu convins, eu eram fericit că se va face și că voi putea face performanță cu copiii mei de la schi. În final, s-a făcut teleschiul, care a trecut din proprietatea primăriei în cea a lui Todeaturism din Timișoara. Dar, după ce s-a terminat instalația și după ce am lăsat în urmă mii de ore de muncă, în care au intrat tăieri de pădure, nivelări cu buldozerul, cu sprijin de la armată, așadar după ce a fost totul gata, domnul Todea mi-a spus că eu și copiii mei trebuie să plătim bilet la teleschi. Motivul a fost că noi schiem foarte mult, că facem câte cincizeci de urcări pe zi și că, practic, îl aducem la ruină pe acest individ. Din momentul respectiv am întrerupt orice relație.

F.R.T.: Cum ar trebui să arate stațiunea Arieșeni?

D.G.: Cum o visez eu. Visez la un centru de comună frumos aranjat, cu un lac amenajat exact în centrul comunei. Am discutat acest aspect cu primarul din Arieșeni și era foarte de acord atât acum opt ani, cât și acum patru ani când a câștigat mandatul. Până la urmă, nu s-a mai făcut nimic. Arieșenul, deocamdată, a rămas mult în urmă. E ultima comună de pe Valea Arieșului unde nu s-a făcut absolut nimic din punctul de vedere al infrastructurii. Atâta doar că unii au construit pensiuni și hoteluri…

F.R.T.: Este cunoscut faptul că potențialul versanților de aici ar putea forma cel mai mare domeniu schiabil din estul Europei. Există speranțe? Mai ales pentru că acum, în 2012, trebuia terminat un prim modul de 22 km de pârtii. Ce s-a întâmplat cu acesta?

D.G.: Acum patruzeci de ani am visat la acest domeniu schiabil (n.r. Arieșeni). Nu știam atunci că ar putea fi cel mai mare din estul Europei. Dar am visat la toate pantele estice, vestice, nord-estice, nord-vestice, care puteau să devină pârtii de schi. Fiind meseria mea, deja le visam, le vedeam; am mers la pas pe absolut toate. Le-am măsurat și am făcut un fel de hartă a lor. Apoi, în 1977-1978, pe vremea lui Homoștean (n.r. George Homoștean, fostul șef al Miliției și Securității), o fostă colegă de-a mea, care făcuse schi de performanță, a venit ca arhitect la Alba Iulia. Aceasta a fost trimisă de Homoștean ca să facă un prim studiu pentru stațiunea Arieșeni. Și a venit la mine fiindcă ne știam. Atunci, practic, s-au pus primele baze, aici. Imediat după Revoluție s-a realizat un studiu pentru punerea în valoare a Văii Arieșului, cu preponderență a domeniului schiabil Arieșeni iar concluzia a fost că toate pârtiile posibile de aici ar fi cumulat 100 km, plus 20 km de legătură între pârtii. La acest studiu am participat și eu, dar nu s-a făcut nimic nici atunci. Apoi, în 1997, a venit – ca urmare a demersurilor noastre – o echipă de elvețieni. Au stat aici trei săptămâni iar contactul lor principal am fost eu. I-am dus pe teren pe absolut toate pârtiile posibile. Au rămas pur și simplu uimiți și au făcut, atunci, acel proiect care a costat peste 450.000 de franci elvețieni și care certifica Arieșeniul ca cel mai mare domeniu schiabil din estul Europei. Păcat, însă, că și atunci, și acum fiecare acțiune de genul ăsta se politizează extrem de mult și nu se face nimic tocmai din cauza acestor conflicte între diverși reprezentanți ai partidelor… Unii vor hăis, alții cea…

F.R.T.: Și acum să lăsăm problemele dătătoare de dureri de cap și să vedem cum arată o zi obișnuită pentru Dan Gligor, în plin sezon de schi.

D.G.: Mă trezesc dimineața la 06.00, beau cafeaua, apoi vin aici, deschid centrul de închirieri, pornim teleschiul, facem revizie, aranjăm ce e de aranjat. Apoi, începem activitatea cu sportivii de performanță, cu turiștii, cu copiii și cu toți care ne solicită. Mai târziu, când vine seara și toți se odihnesc, Dan Gligor se urcă în mașina de bătut pârtii și face pârtia pentru a doua zi.

F.R.T.: Ce v-ar face să renunțați la schi?

D.G.: Nimic. Canceru-i mic copil pe lângă microbul ăsta.

Interviu realizat de Florian-Rareș Tileagă în dimineaţa zilei de 18 ianuarie 2012