Alba. Pagini de vacanţă

Credite foto: Rareş Tileagă

- Biserica Reformată din Aiud -

E cartea de vizită a Aiudului. Practic, oriunde ai fi în oraş sau în afara lui, o zăreşti fiindcă e cel mai semeţ punct al vechiului Strassburg. Are nu mai puţin de 64 m şi, ca orice clădire care apare pe toate vederile cu oraşul, Biserica Reformată din Aiud reprezintă oraşul. E acelaşi raport între simbol şi comunitate pe care îl vezi la Braşov (Biserica Neagră), Sibiu (Biserica Evanghelică) sau Alba Iulia (Porţile Cetăţii).

Biserica Reformată aparţine comunităţii maghiare din Aiud, lucru care se observă imediat ce te apropii de ea. Curtea e îngrijită, iarba tunsă de curând, florile şi gardul viu sunt la locul lor iar biserica - dincolo de faptul că e imensă - respiră acel aer stătut după care poţi recunoaşte cu ochii închişi interiorul unui monument în adevăratul sens. Practic, e cea mai valoroasă creaţie arhitecturală din Cetatea Aiudului; nu degeaba aiudenii îi mai spun şi „biserica mare”.

Construită la sfârşitul secolului XV, în gotic transilvănean, se impune în primul rând prin uriaşul turn-clopotniţă, înalt de 64 de metri. E rectangular, asemănător celui de la Biserica Reformată din Teiuş, şi îţi fură privirea mai ales datorită decoraţiunilor metalice, a ceasului, ferestrelor înguste şi meterezelor în formă de gaură de cheie răsturnată, folosite pentru arme de foc.

Cât despre urcarea în turn, pe scara în spirală… E un fel de „la limita extremă”. Lipsesc trepte de piatră şi scânduri de podea, aşa că vezi în gol, până jos; pânzele de păianjen au năpădit fiecare ungher, plus că e un vânt teribil. Deci, cei slabi de înger să se abţină.

Interioriul bisericii este, însă, luminos şi primitor. Conţine naos, compus dintr-o navă principală şi două laterale, şi absida altarului. În dreapta cum priveşti spre altar (deci în partea nordică), este sacristia (încăpere pentru păstrarea obiectelor de cult şi a veşmintelor preoţeşti). Interiorul a suferit de-a lungul secolelor tot felul de reparaţii, depinzând stilistic de perioada în care au fost făcute. Cele mai importante au fost în 1731 şi 1800. Prima oară, după incendierea acoperişului în timpul războiului curuţilor, vechea boltă gotică a fost înlocuită cu tavan drept. A doua oară, interiorul a fost refăcut în mare parte, adăugându-se  bolta de factură barocă şi pilaştrii care separă navele laterale de cea centrală. De aceea, biserica impresionează în primul rând prin sinteza goticului cu barocul, atât la nivel structural, cât şi ornamental.

În exterior, goticul este şi mai vizibil. Zidurile se sprijină în contraforţi masivi, ferestrele ogivale (tripartite la nave; bipartite la altar şi sacristie) au decoruri traforate în piatră, specifice. Iar deasupra vechii intrări, aflată în latura de vest, se impune o fereastră în formă de rozetă mare, caracteristică aceluiaşi stil al cărui stindard era, nu-i aşa, „Dumnezeu este lumină“… De valoare arhitectonică sunt şi cele câteva clădiri anexe, între care casa parohială, construite mai recent.

Important: pentru a vizita biserica, adresează-te personalului Casei Parohiale Reformate, aflat în aceeaşi curte a cetăţii.

* * *

*

*

*

Credite foto: Rareş Tileagă

- Biserica Evanghelică din Aiud -

Ca peste tot în Ardeal, saşii au venit la Aiud acum mai bine de opt veacuri. Nu i-au gonit apoi nici turcii, nici tătarii şi nici măcar cele două războaie mondiale. Păreau de neclinit. Şi totuşi, în doar câteva decenii după 1945, saşii s-au dus. Toată „floarea cea vestită” a Transilvaniei a plecat în occident, sătulă de aerul irespirabil al socialismului românesc. Acelaşi aer care, tot la Aiud, a zămislit sinistra închisoare şi, odată cu ea, mii de tragedii.

Dar nu vorbim acum de ororile „epocii de aur” sau de ceea ce i-a îndepărat pe saşi, ci despre câţi au rămas şi, mai ales, despre ceea ce îi reprezintă în Aiud. Sau, mai bine zis, în vechiul Strassburg am Mieresch, cum îl numeau înşişi saşii. Unu la mână, comunitatea săsească a Aiudului mai numără doar 7 suflete. E unul din cele mai triste bilanţuri ale aşezărilor transilvănene, motiv pentru care am ales ca galeria foto de mai jos să fie în alb-negru… Ca să nu mai spun că cei rămaşi sunt cu toţii vârstnici iar viaţa lor de acum e doar umbra palidă a ceea ce era odată. Cu toate astea, îi găseşti mai tot timpul împreună, glumind. Încurajator, într-un fel. Doi la mână, pe aceşti câţiva saşi îi reprezintă, la Aiud, un monument de valoare. E Biserica Evanghelică, chiar în cetate.

Ceea ce mai demult funcţiona doar ca şi capelă pe lângă marea biserică săsească (actuala Biserica Reformată, care a trecut în anii ‘80 sub tutela maghiarilor), azi e însăşi biserica unde saşii îşi oficiază slujbele. Uneori, însă, fiind atât de puţini, sunt nevoiţi să meargă pentru liturghie la Sebeş, aşadar în oraşe cu comunităţi săseşti mai puternice.

Dar fie şi aşa, saşii rezistă. La fel cum şi Biserica Evanghelică din Aiud durează de peste şase sute de ani, mai precis din 1333. Rezultă asta dintr-o inscripţie în latineşte, găsită pe unul din contraforţii exteriori. Vechiul edificiu, însă, a fost demolat în 1865; avea formă de navă semicirculară, plus o sacristie (încăpere specială pentru păstrarea obiectelor de cult şi a veşmintelor preoţeşti), prelungită spre vest cu un coridor. Cât despre noua biserică, cea pe care o putem vedea astăzi, construcţia sa a început abia după 1865, în acelaşi loc. Interiorul ei (spaţios şi luminos, specific goticului) e format dintr-un antreu, separat prin patru coloane simple. Restul bisericii - nava şi absida - au bolţi semicirculare. Deasupra intrării se află balconul cu orga (pneumatică, acţionată manual), realizată la Braşov în 1897, de Karl Einschenk.

Important: pentru a vizita biserica, adresează-te personalului Muzeului de Istorie, aflat în aceeaşi curte a cetăţii.

*

*

*

Credite foto: Rareş Tileagă

- centrul istoric al Aiudului -

Dacă e vreun lucru despre care „Alba. Pagini de vacanţă” să insiste până în pânzele albe sau pe care să îl susţină indiferent de anotimp, politică, oră din zi, e plimbarea. Mersul pe jos, promenada, în sfârşit vechea „autotalpă” la auzul căreia râdeam în copilărie.

Iar Aiudul, din câte am văzut prin obiectivul foto, e suficient de frumos şi intim încât să merite o plimbare cinstită prin centru, acolo unde arhitectura veche ţese decorul perfect.

Deci e limpede că nu puteam rata ocazia de a scrie, măcar câteva rânduri, despre centrul istoric. S-a mai întâmplat până acum în „Paginile de vacanţă” (Alba Iulia, Sebeş, Câlnic, Gârbova) iar oraşul Aiud oferă spaţii tocmai potrivite pentru ceea ce spuneam, în editorial, că sunt orele de vară.

De data asta, însă, lăsăm imaginile să vorbească. Sunt în sepia, sunt noi-nouţe şi fac turul oraşului, de la Cetatea Medievală şi Parcul Municipiului, la străduţele centrului vechi, cu alei scăldate în trandafiri, faţade bogat ornamentate, statuete, basoreliefuri şi tot soiul de detalii care dau consistenţă imaginii contemporane a Aiudului. Sau, mai bine zis, te fac să înţelegi că ceea ce vezi azi are rădăcini vechi. Valoare, adică.

Plimbare plăcută! Sau viel Spass, cum zic saşii…

*

*

*

*

*

*

*

*

Credite foto: Rareş Tileagă

- Cetatea Medievală din Aiud -

Sună mai bine decât „cetatea oraşului”. Oraşul e al cetăţii, nu invers, ca în cazul oricărui burg medieval a cărui viaţă a depins întru totul, din cele mai vechi timpuri, de cum arăta cetatea, de cine intra în cetate, cu ce gânduri, cu ce arme… Aşadar nu blocurile şi în nici nu caz nu închisoarea definesc Aiudul. Întreg oraşul se revendică de la viaţa cetăţii, a celor petrecute între zidurile pe lângă care de atâtea ori trecem cu maşina, în fugă…

Cu atât mai vinovată e această evitare a cetăţii, cu cât e unul din puţinele ansambluri medievale păstrate aproape intact, în aceeaşi formă pe care o vedeau şi oamenii evului mediu. Rivalizează, ca impozanţă şi conservare, cu Cetatea Medievală de la Câlnic şi cu Cetatea Greavilor de la Gârbova. Cunoscută şi sub numele de biserică fortificată, cetatea este de fapt un complex arhitectonic, care adăposteşte zidul de incintă, turnurile de apărare, Castelul Bethlén, Biserica Reformată, Biserica Evanghelică, precum şi casele parohiale ale celor două culte.

Privită din afară, de pe superba alee cu trandafiri care o înconjoară, cetatea pare mică. Greu de crezut că viaţa comunităţii se desfăşura, altădată, într-un spaţiu atât de restrâns… Într-adevăr, dimensiunile sunt destul de mici pentru o fortificaţie de importanţa celei de la Aiud - 120 m lungime, 85 m lăţime, având forma unui pentagon neregulat.

Primele pietre de zid au fost aşezate la finele veacului XIV, de către coloniştii saşi stabiliţi la Aiud de stăpânirea maghiară; a fost amplasată pe locul unei aşezări daco-romane de secol II. Structura actuală e definită prin ziduri din segmente drepte, rotunjite pe latura vestică şi prevăzute la colţuri cu turnuri de apărare. Înălţimile zidurilor ating şi astăzi 10 m, cu grosimi chiar şi de 2 m. În partea de sus se pot vedea meterezele pentru arme de foc, fiind prevăzute pe interior cu drum de strajă, lat de circa 1 m.

Până în secolul XVIII, cetatea era împrejmuită de un şanţ cu apă, din râul Aiudel, astfel că accesul se făcea pe un pod mobil. Există chiar şi legende legate de existenţa unor tunele, care asigurau retragerea în grabă a populaţiei în caz de asediu. Nu au existat, însă, dovezi arheologice. Plus că tunelele ar fi fost imposibil de construit pe sub un şanţ adânc cu apă…

Turnurile, bine păstrate, sunt la rândul lor mici simboluri ale cetăţii. Şi, deci, ale oraşului. Iniţial erau 9 în total, azi au rămas 8, întrucât turnul porţii a fost ulterior înglobat în structura Palatului Princiar. Puţin mai înalte decât zidurile, turnurile poartă şi azi denumirile breslelor cărora le aparţineau, ca şi în cazul fortificaţiei de la Sebeş: al măcelarilor, al croitorilor, al cizmarilor, al cojocarilor, al dogarilor, al lăcătuşilor, al olarilor şi turnul Kalendas.

De altfel, Cetatea Aiudului a urmat de-a lungul istoriei soarta întregii aşezări. A aceleiaşi aşezări despre care călătorul italian Giovanandrea Gromo scria, la sfârşitul secolului XVI, că e „un oraş comercial mare şi deschis“…

*

*

*

Credite foto: Rareş Tileagă

- Castelul Bethlén sau Muzeul de Istorie din Aiud -

Despre Palatul Princiar se poate spune aşa: e „două într-una”. Pe de o parte - castel, animat odinioară de viaţa de curte a principelui Bethlén. Pe de alta - muzeu de istorie. Nu unul oarecare, ci printre primele înfiinţate vreodată în România. Nu e deloc puţin lucru, deci să intrăm.

Castelul. În primul rând, monumentul despre care vorbim (primul care te întâmpină în Cetatea Aiudului, fiind chiar la intrare) a fost castel. Denumirea îi vine de la un anume castelan Georg, pentru care edificiul a fost reşedinţă imediat după construirea sa la început de secol XVI. pe de altă parte, frumoasa clădire de la intrarea în cetate a purtat şi numele de „palat princiar”, datorită faptului că s-a aflat un timp în posesia principilor transilvăneni. S-a mai numit şi „Castelul Bethlén”, ca proprietate a principelui cu acelaşi nume.

În sfârşit, orice destinaţie ar fi avut, important e că a fost conservată destul de bine de-a lungul secolelor, etalându-şi şi azi ţinuta arhitectonică iniţială. Are un aspect alungit şi înglobează fostul turn de intrare în cetate, rezultând acest ansamblu armonios, cu accente de gotic târziu. Cu totul deosebit este echilibrul structural între aripa estică (construită pe trei etaje) şi cea vestică (pe două nivele), întrucât înălţimea lor e aceeaşi. Apoi, în interior, se găsesc atât ancadramente baroce la uşi, precum şi bolţi semicilindrice (de factură gotică), cu penetraţii spre ferestre.

Muzeul. Totuşi, oricât ar fi acest edificiu castel şi palat, oamenii îl ştiu de muzeu. Şi nu e de azi, de ieri, ci din 1796, înscriindu-se pe lista celor mai vechi muzee româneşti. Atunci a fost, de facto, începutul colecţiei muzeale, certificată la Colegiul Academic Bethlén Gábor prin titulatura în latină „Raritatum et Rerum Naturalium Museum”. Activitatea muzeală în castel a început, însă, doar în 1950, când colecţia a fost mutată de la Colegiul Bethlén (actualul Muzeu de Ştiinţe ale Naturii), fiind denumit, pur şi simplu, Muzeul de Istorie Aiud.

Are patru săli, dintre care trei la parter şi una la etaj, cu expoziţii permanente. Prima (Sala Lapidar) conţine o serie de documente sculpturale şi epigrafice datând din perioada daco-romană. Următoarea (Sala Epoca Pietrei şi Bronzului) prezintă vestigii fixate cronologic între paleoliticul final şi începutul primei vârste a fierului. Semnificative sunt mai ales piesele din depozitele de bronzuri de la Aiud şi Şpălnaca, ca cele mai importante din arealul transilvan. Urmează apoi Sala Epoca Fierului, ilustrată prin exponate aparţinând atât populaţiei autohtone, cât şi migratorilor sciţi şi celţi. Vizita continuă în Sala Daco-Romană, Medievală şi Modernă, cu artefacte din vremea dacilor şi feudalilor. Merită văzută şi vitrina cu piese speciale din colecţia Fenichel Samuel, trimise de către acesta din Papua-Noua Guinee, la sfârşitul secolului XIX.

În plus, există sala de expoziţii temporare, care găzduieşte diverse vernisaje de colecţii documentare, de artă sau etnografice.

Program vizitare:

Marţi - Vineri: 08 - 16

Sâmbătă - Duminică: 08 - 12

Luni: închis

Preţ bilet: 2 lei copii, elevi, studenţi; 4 lei adulţi

Taxa foto/filmare: 10 Lei

Credite foto: Rareş Tileagă

- Muzeul de Ştiinţe ale Naturii din Aiud -

Una din cele mai bune experienţe, ca turist, e să poţi vizita locuri vechi. Pieţe, clădiri, în sfârşit locuri despre care n-ai fi zis că mai există decât în tablouri… Slavă Domnului, judeţul Alba are, încă, multe astfel de locuri. Unele păstrate exemplar, altele, la limita decenţei. În a doua tabără intră, din păcate, şi Muzeul de Ştiinţe ale Naturii din Aiud. Dar e atât de valoros şi de frumos, încât intră pe orice listă de vizite obligatorii, la Aiud.

Valoros, pentru că vorbim despre cel mai vechi muzeu de profil din România. Deşi înfiinţat în 1796, el deţinea deja o colecţie impresionantă din 1720, căreia i-au fost adăugate an de an piese noi. A trecut şi prin perioade nefaste (devastările din 1848-1849, incendiul din 1948), dar evoluţia sa a înregistrat de regulă momente de succes cultural, concretizat prin acumularea unei colecţii bogate şi (prin unele piese) unice în ţară. Anul 1950 a adus separarea instituţiei de colegiul Bethlén Gábor, precum şi a colecţiei de ştiinţe ale naturii de cea de istorie (organizată, astăzi, în Castelul Bethlén, aflat peste drum, în Cetatea Aiudului).

Ceea ce azi se poate vedea la muzeu se constituie în nu mai puţin de 52 colecţii (de păsări, mamifere, vertebrate, botanică etc.), împărţite pe patru săli. Vitrinele expun circa 30.000 de piese, unele autohtone, altele culese din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, aşa că exoticul şi uimitorul sunt cuvintele de ordine, fără nici o exagerare. O singură străbatere a sălilor de muzeu îţi oferă o panoramă completă asupra vieţii animale, din epocile primitive până azi. De fapt, ca valoare de patrimoniu şi diversitate, Muzeul de Ştiinţe ale Naturii din Aiud este al doilea din România, după Muzeul „Grigore Antipa” din Bucureşti.

Prima sală deţine în principal fosile (de mamut, dinosaur, palmier), dar şi o mare varietate de roci, bine sistematizate. A doua încăpere, însă, conţine atracţiile de bază ale muzeului, din fauna actuală, anume simple vertebrate, peşti, amfibieni, reptile uriaşe. Îţi vor atrage privirea cu siguranţă păianjenii, uriaşi ca nişte raci, apoi instecte coborâte parcă de pe altă planetă şi tot soiul de bizarerii pe care nu le-ai mai văzut până acum nici în atlas… De asemenea, sala a II-a prezintă faimoşii „monştri” ai muzeului, mai precis animale şi fetuşi umani cu malfomaţii genetice, dintre care amintim purcelul cu două capete şi şase picioare, puiul de găină cu patru picioare şi un fetus uman cu spina bifida.

Despre a treia sală se spune că e cea mai atractivă dintre toate. Conţine păsări (spectaculoşi sunt răpitorii, dar şi pasărea-paradisului sau, şi mai şi, cel mai mic exemplar de pasăre-muscă, nemaiîntâlnit nici măcar la Muzeul „Antipa”). Găseşti apoi mamifere mari (urs, lup, râs), cu marsupiu (cangur), aşadar endemisme (specii care trăiesc doar într-o anumită zonă a lumii), rarităţi şi multe specii dispărute. Ultima sală ilustrează evoluţia scheletului la vertebrate, colţi de fildeş de elefant, cuiburi de păsări, încheind cu scheletul uman, mai precis cu legendarul schelet al portarului, un fel de „cireaşă de pe tort” a colecţiei.

Frumos, deoarece Colegiul Bethlén (care găzduieşte la etajul I muzeul) rămâne una din cele mai frumoase opere arhitecturale ale judeţului, ale cărei proporţii domină centrul Aiudului la fel de mult cum o face turnul Bisericii Reformate, din apropiere. Te uimeşte în primul rând profilul gigantesc al construcţiei, dar şi ornamentaţia arhitectonică (frontoane, frize, cornişe), puternic evidenţiate în raport cu cele ale laturii sudice, mult mai sobră. Interiorul este elegant prin rafinamentul picturilor murale de pe tavan şi prin lărgimea încăperilor, potrivite pentru o colecţie muzeală diversă. Nu e, însă, aspectul ideal pe care îl poate avea muzeul. Tavanul e avariat de umezeală, colecţia e mult prea vastă pentru doar 4 săli, promovarea instituţională e firavă şi câte şi mai câte. Sperăm, la urma urmei, că sunt probleme „pe cale de dispariţie”, ca să vorbim pe limba muzeului.

Program vizitare:

Marţi - Vineri: 08 - 16

Sâmbătă - Duminică: 09 - 13

Luni: închis

Preţ bilet: 2 lei copii, elevi, studenţi; 4 lei adulţi

Taxa foto/filmare: 10 Lei

*

Credite foto: Rareş Tileagă

- monument împotriva uitării -

Pentru cei ce cunosc istorie, Aiudul e un nume întunecat. Pentru cei ce au trăit-o, la Aiud, doar pronunţarea celor patru litere produce fiori. Pentru mulţi, însă, Aiudul nu înseamnă nimic. Zero barat, hârtie albă.

Tocmai de aceea, la ieşire din oraş, cei cărora le pasă au ridicat un monument, aşa încât cei cărora nu le pasă să ţină minte. Să ştie şi în somn că la Aiud s-a pătimit şi s-a murit pentru Hristos.

Nu-s vorbe mari. Cine crede că moartea a mii de oameni într-un centru de exterminare e un fleac istoric, consumat ca un film de seară, ori e batjocoritor, ori vrea să ascundă crima şi, mai ales, jertfa.

La Aiud, anul 1947 a adus nu doar regimul politic socialist, satanic în ochii lumii creştine, ci şi transformarea închisorii de la Aiud în centru de exterminare pentru marea parte a intelectualilor de atunci, care nu se opuneau puterii. Zeci de vieţi s-au frânt fie în beciuri, prin bătăi, înfometare şi tortură psihică, fie în afara zidurilor, prin împuşcare. Masacrul a continuat până în 1964, când, sub presiunea occidentului, au fost eliberaţi toţi „deţinuţii politici”. Sunt orori trăite, teribil de adevărate, care i-au prefăcut pe toţi cei ucişi în sfinţi martiri întru Hristos. În amintirea lor, supravieţuitorii şi Biserica Ortodoxă Română au decis, în 1992, ridicarea unui monument de cruci, a unui schit şi a unui cimitir simbolic. Toate se află în locul vechii Râpe a Robilor, la marginea oraşului, unde erau aruncaţi cei ucişi. Construcţia monumentului a durat până în 1999 iar în anul 2000 a fost sfinţit de Î.P.S. Bartolomeu, el însuşi întemniţat la Aiud în acele vremuri.

Schitul. Paisprezece cruci, pe două şiruri de câte şapte, susţin o cruce imensă.  Ca un „stâlp de aducere aminte”. Aflat la doi paşi de blocuri spoite în roşu, acesta e monumentul eroilor, e locul sfânt, din care nu pleci fără să înţelegi că Aiudul e una din Golgotele românilor. Înăuntru, ferit de privirile turiştilor nerăbdători, e schitul „Înălţarea Sfintei Cruci”, cu slujire de maici. Cuvintele sunt de prisos ca să descriu, acum, aerul de acolo. E şi pace, e şi durere, plus enorm de multă sfială. Combinate, dau o stare de profundă nemişcare, al cărei rost îl pricepi doar privind pereţii acoperiţi cu mii de nume ale celor întemniţaţi. Cât despre slujbele de acolo… Nu am avut ocazia să particip, dar toţi, absolut toţi care au fost au spus cuvinte care numai despre locuri sfinte se folosesc.

Osuarul. E o altă încăpere, dar în interiorul aceluiaşi monument. Practic, se află sub altarul schitului, aşadar sub acoperământ sacru. De fapt e o cămăruţă fără ferestre, ai cărei pereţi poartă aceleaşi table de marmură cu numele victimelor. Atmosferă liturgică este şi aici, însă la alt nivel, mult mai interiorizat, şi asta fiindcă jumătate din încăpere e umplută cu vitrine în care sunt expuse rămăşiţele de oase ale celor aruncaţi în Râpa Robilor. Moaşte, mai bine zis, aşa cum spunea preotul Iustin Pârvu la sfinţirea schitului, la întoarcerea sa în Aiud pentru prima oară după 1964, anul eliberării sale: „Mi-e şi frică să calc cu picioarele pe acest pământ, pentru că este plin de Moaşte Sfinte…”

Râpa Robilor. Nu departe de schit, lângă chilii, se întinde faimosul spaţiu tragic despre care se tot spune… Nu e chiar râpă, mai degrabă răzor, dar e chiar locul în care cădeau trupurile moarte ale celor torturaţi în celule. Azi, acolo sunt câteva cruci de lemn, patruzeci de toate. E un cimitir simbolic, încropit din dorinţa de a deschide tuturor ochii asupra faptului că nu slujbele lungi şi cantităţile mari de evlavie sfinţesc locul, ci omul, jertfa lui. Şi s-au jertfit, la Aiud, elite ale culturii româneşti, printre care poeţii Radu Gyr şi Vasile Voiculescu, filosoful Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, Părintele Dumitru Stăniloaie, Părintele Arsenie Papacioc şi mulţi alţii. Lista de martiri ai Aiudului cuprinde şi 240 de generali ai Armatei Române…

La plecare, ţi se oferă o sticluţă cu ulei din candela Maicii Domnului, din osuar. Ca să duci şi acasă o parte din starea de acolo.

Dumnezeu să-i odihnească.

*

*

*

*

*

*

Credite foto: Rareş Tileagă

- atacuri, execuţii şi represalii la Aiud -

Ştiai că Aiudul are una dintre cele mai sângeroase istorii din Ardeal? Încă din secolul XV, răscoalele, represaliile, execuţiile publice şi tortura  au înroşit viaţa acestui mic burg maghiaro-săsesc. Blestem, ar spune unii. Încercări de viaţă, spun alţii. Purificatoare.

Vorbim în primul rând de sfârşitul de noiembrie al anului 1437, când răscoala ţăranilor lui Benedict Gazda, din Diod (Stremţul de azi), a fost înnăbuşită de către oastea nobilimii, trimisă de rege. Totul s-a întâmplat într-o singură zi (15 decembrie), după ce timp de două săptămâni cetatea fusese cucerită şi ocupată de răsculaţi. Context: Răscoala de la Bobâlna.

Atacuri repetate şi dure a suportat Aiudul între 1658 şi 1659, organizate fiind de către trupele otomane. Ţinta a fost populaţia Alba Iuliei, refugiată în Cetatea Aiudului de frica oştilor turco-tătare care veniseră să atace oraşul Unirii. Într-o primă fază, timp de câteva zie, locuitorii Aiudului au respins atacul, însă, după 9 septembrie 1658, cetatea a fost asediată succesiv. Incendiată şi bombardată, fortăreaţa a cedat iar asediaţii au decis să poarte tratative cu hanul, care a cerut să i se predea armele şi bijuteriile, precum şi fete pentru haremul său. Context: Războiul antiotoman purtat de Gh. Rakoczi cu Înalta Poartă.

Fiindcă un uitaseră atacurile sângeroase din 1658, aiudenii i-au primit cu rezerve pe cei 6.000 de soldaţi ai lui Gh. Rakoczi, sosiţi la Aiud în 1704. Totuşi, orăşenii intră în tabăra habsburgică dar, pentru a-şi apăra spatele, trimit un sol la Sibiu, la generalul Rabutin, comandant al armatei austrice. Scopul soliei era de a-l înştiinţa pe comandant despre faptul că au fost siliţi să lupte alături de Rakoczi. Între timp, însă, un spion de-al austriecilor a fost prins la Aiud; ca pedeapsă, căpitanul Toroczkai i-a tăiat nasul şi o ureche şi l-a trimis înapoi. Rabutin a văzut în asta vina aiudenilor, ordonând trecerea oraşului prin foc şi sabie.

Zis şi făcut. Era Duminica Floriilor (16 martie) ziua în care colonelul von Tiege a intrat cu trupele în Aiud, scoţând bărbaţii din cetate şi închizându-le pe femei în Colegiul Bethlen. A dat foc oraşului iar cei care s-au opus au fost ucişi pe loc. Au murit 200 bărbaţi şi 28 studenţi ai Colegiului, care au fost înmormântaţi pe „Kápolnai domb” (Dâmbul Capelei). În amintirea lor, în 1796, a fost ridicat „Monumentul studenţilor”. Se află în parcul oraşului, e sculptat în piatră, e cel mai vechi monument public din Aiud şi impresionează prin aspectul sobru, neoclasic (baldachin, coloane, cupolă). Mai târziu apoi (1707), în timpul aceluiaşi război, Aiudul a fost din nou devastat de către curuţi. Context: Războiul curuţilor.

25 şi 26 noiembrie 1784 rămân în istoria Aiudului pentru execuţiile înfiorătoare ale căpeteniilor răscoalei iniţiate de Horea, Cloşca şi Crişan. Atunci, 11 ţărani au fost traşi în ţeapă, frânţi cu roata sau decapitaţi de către husarii guvernatorului Transilvaniei, trimişi la Sângeorzul Trascăului (unde se aflau în acel moment răsculaţii) pentru a înnăbuşi mişcarea ţăranilor, care urmau să ajungă şi la Aiud. Dar au fost prinşi, fiind apoi aduşi la Aiud pentru execuţie. Câţiva dintre ei, însă, au murit pe drum, fiind descărcaţi morţi. Context: Răscoala lui Horea.

Totuşi, cel mai crunt episod din istoria oraşului (ca şi a multor localităţi obscure din ţară, devenite faimoase pentru închisorile lor) îl constituie perioada 1948-1964, consumat în Închisoarea Aiud. E locul unde oameni nevinovaţi au fost asasinaţi cu bestialitate de către torţionarii aparatului de stat comunist, în numele unui fals ideal al „reeducării în spirit socialist“… Zeci de personalităţi şi-au găsit sfârşitul în beciurile reci ale penitenciarului, doborâţi de tortura psihică şi, mai ales, de chinurile fizice. Ucişi, deţinuţii erau apoi aruncaţi într-o groapă comună, denumită de aiudeni „Râpa Robilor”. Azi, un monument de cruci ne aminteşte de jertfa celor întemniţaţi, printre care elite ale culturii, armatei, cultelor şi învăţământului din România. Context: Regimul Comunist Român.