Alba. Pagini de vacanţă

Credite foto: Rareş Tileagă

- Cetatea din Colţeşti -

În ungureşte, Torockóvár. O vezi cu coada ochiului, în drum spre Rimetea, chiar la intrare în Colţeşti. De fapt nici nu intri bine în sat, că deja se şi face o uliţă la stânga, aproape ascunsă între căsuţe. Ea te va duce la poalele aceastei cetăţui, ce îşi înalţă zidurile deasupra tuturor acoperişurilor din sat; nici nu-i de mirare, având în vedere că e clădită pe stâncă, în stilul fortificaţiei din inima oraşului Deva.

Cetatea de la Colţeşti, însă, e departe de orice fel de casă sau stradă, fiind înghiţită într-un peisaj sălbatic cu stânci şi păduri. Iar ca să ajungi acolo, trebuie în primul rând să fii gata pentru efort serios…

Drumul până la cetate urcă abrupt şi e plin de mici obstacole, adică mărăcini înalţi, terase, şanţuri şi bolovani. Şi asta pe cea mai uşoară variantă de urcare, adică pe latura vestică. Dar osteneala merită din plin. Ruinele, tăcute şi crescute parcă din stânci ca o cetate ebraică, au ceva tainic în ele, mister care se împleteşte cu splendoarea panoramelor pe care le obţii de sus. Vezi Cheile Aiudului şi Livezile, vezi Piatra Secuiului şi Colţeştiul, ca nişte jucărioare scăldate în căldura zilei.

Asta îţi oferă, azi, cetatea, şi e ţintuită acolo de aproape opt secole. Mai precis, din 1296, fiind construită ca măsură de apărare după invazia tătarilor din 1241. Dar abia pe la 1700 a primit forma pe care o vedem şi azi. Era căminul familiei nobiliare Thoroczkay, care stăpânea acest ţinut nordic al actualului judeţ Alba, din care făceau parte Rimetea şi Colţeşti. Astfel, zidurile au fost ridicate nu numai ca adăpost pentru bunurile domeniului, ci şi ca protecţie.

Dar n-au rezistat în faţa războiului ţărănesc condus de Gheorghe Doja (1514), care a devastat-o. Fortăreaţa n-a putut ţine piept nici austriecilor conduşi de generalul Tiege (1713), care au incendiat-o ca pedeapsă pentru cutezanţa familiei Thoroczkay de a nu accepta anexarea Transilvaniei de către habsburgi.

Din fericire, după atâtea pârjoluri, au rămas în picioare nu doar cele mai vechi segmente ale cetăţii, ci şi cele mai recente. Adică pot fi văzute atât ruinele bătrânului turn-donjon, aşezat pe cel mai proeminent pic, cât şi turnul-donjon, înalt de 20 m (cinci etaje). Odinioară, cele două turnuri erau unite prin ziduri, alcătuind o curte interioară.

De asemenea, mai există în partea sudică ruinele unui corp de clădire cu mai multe încăperi, construite în secolele XIV-XV, plus o curte. În sfârşit, n-a rămas mult din ceea ce era odată cetatea, crescută parcă din stâncă; dar e o podoabă care şi-a găsit un loc sigur între monumentele istorice ale României.

Pentru informaţii despre CAZARE LA RIMETEA, click aici.

*

*

*

*

*

*

*

*

Credite foto: Rareş Tileagă

- centrul istoric din Rimetea -

Spuneam, undeva mai sus, că merită să faci un drum până la Rimetea şi numai pentru cele zece minute de plimbare prin sat. Nu era o minciună. Şi nici acum nu exagerăm dacă zicem că Rimetea, prin plimbarea pe care i-o vei acorda, îţi va face cadou mari cantităţi de linişte. Şi de surprize, de la frumuseţea cuminte a caselor, la mulţimea de amănunte gingaşe care-ţi ies în cale. Un izvor, o ulicioară, un pâlc de stejari…

Toate astea te cuceresc oricât ai fi de obosit sau indispus. De fapt, de cum intri în sat, aerul pare altul. E prima schimbare puternică ce o resimţi, de la ieşirea din Cheile Aiudului, iar dovadă stau mulţimile de turişti străini care merg acolo în fiecare an şi scriu, în cărţile de oaspeţi ale pensiunilor, „it was pleasantly quiet here…” Cât despre secretul din spatele acestei tihne, trebuie ştiut că Rimetea (în maghiară Torockó, în germană Eisenburg) este unul dintre puţinele sate-monument din România. Distincţia i-a fost acordată în 1999, prin programul european de restaurare rurală „Europa nostra”, statut  pe care îl păstrează şi azi graţie interesului comunal pentru ceea ce ţine de conservarea valorilor arhitecturale de odinioară.

Altfel spus, fiecare din casele declarate monumente - restaurate conform esteticii arhitecturale iniţiale, în stil neoclasic - a primit o emblemă aparte. Iar ca impuls de păstrare a acestui proiect, proprietariul fiecărei case-monument beneficiază, anual, de o sumă de bani din partea guvernului maghiar, pe care trebuie să o cheltuiască strict pentru renovarea casei sale. Ceea ce face ca centrul istoric, cel puţin, să fie mereu proaspăt în vechimea sa.

Şi, că tot vorbeam la început de surprize, musai de ştiut că centrul Rimetei mai are un secret. Nu ştiu cât de uşor poate fi aflat, dar e foarte bine ascuns şi numai un ochi priceput îl poate găsi fără mare bătaie de cap. E vorba de uliţa extrem de îngustă, colţ cu clădirea Căminului Cultural, care duce până sus, pe colina vestică a satului. E atât de strâmtă şi înghesuită între casele şi apoi grădinile de o parte şi de alta, că mai mult te strecori pe ea. Dar merită efortul, cu atât mai mult cu cât ulicioara e presărată cu piatră cubică, veche de zeci de ani. Plus că odată ce ajungi sus, departe de ultimele case, te întâmpină o panoramă incredibilă a satului şi, mai ales, a „muntelui”. Adică a Pietrei Secuiului.

Cam atât despre satul cu linişte, unde primul ta reacţie de bucurie va fi să îi saluţi pe toţi sătenii cu care te petreci pe drum. Fără jenă, fără alte complexe citadine. Pur şi simplu Rimetea. Iar acum, satul-monument în (multe) imagini…

*

*

*

*

*

*

*

Credite foto: Rareş Tileagă

- Biserica Unitariană din Rimetea -

N-ai cum s-o pierzi din ochi: încă de departe îi vezi turnul alb înălţat din piaţa centrală, dominând panorama întregii aşezări. De fapt încă de pe drum, când eşti pe uliţa către centru, bănuieşti ce te aşteaptă.

Aerul vechi de uliţă ungurească, cu porţi înalte şi faţade semeţe, te pregăteşte, pas cu pas, pentru întâlnirea cu fortăreaţa bisericii, din care se înalţă turnul alb, cu ceas. De jur-împrejur se întinde zidul de apărare şi, dincolo de el, câţiva stejari încovoiaţi, aşa cum vezi în jurul multor biserici fortificate din Ardeal.

Dar, odată ce intri pe portiţă, dincoace de ziduri, ambianţa e alta. E mai îngust aici, e mai plăcut, curtea Bisericii Unitariene deschizându-ţi-se ca un coridor. Într-un fel te simţi protejat în această strâmtoare cu pereţi groşi iar dacă te ridici pe vârfuri, poţi chiar să vezi satul prin vechile orificii de tragere…

Cât despre interiorul bisericii, liniştea e cu totul alta. Te învăluie răcoarea păstrată aici încă de la 1802, când s-au deschis pentru prima oară uşile acestui monument arhitectonic de artă barocă (după mai bine de două secole de construcţii). Stilul interiorului este, însă roccoco-ul, vizibil în ornamentaţia rafinată a bolţilor, în contrast cu solemnitatea exteriorului. E grandioasă şi orga, realizată în 1929 la Braşov, dar mai ales amvonul, cu un baldachin splendid din lemn.

Ca arhitectură de valoare, ar fi mai admirat Conacul Secuiesc şi Biserica Unitariană din Colţeşti, mici podoabe şi ele în lumea aparte a Rimetei. Dar le lăsăm pe mai târziu. Oricum îţi va lua o zi întreagă să te bucuri pe îndelete de cetatea şi biserica din Rimetea, deci, vorba englezului, take your time…

Pentru informaţii despre CAZARE LA RIMETEA, click aici.

*

*

*

*